Nu stați patru la masă de șase! – povestire

Modestia e tăcută și are gust de tei. Nu m-am gândit nicio secundă că ideea asta o să-ți placă atât de mult. De obicei nu mă gândesc la tine. Sau când mă gândesc la tine, de fapt mă gândesc tot la mine, gândindu-te pe tine. O las baltă. Ieri am văzut pe un stâlp un anunț, pierdut pisică, doi ani, Lola, poza pisicii, telefon mobil. Văzusem pisica. Sun. Nu răspunde. Sun iar. Nimic. Insist. Degeaba. Ne înghesuim unii-ntr-alții cu fiecare ocazie. Dă-te mai încolo puțin, uite cât spațiu e în univers! De ce te bagi în mine? De cine ți-e frică? Ce ți-a făcut așa de rău? Stăm la cozi la casierie ca să plătim gazele, ne înghesuim să vedem listele pe care ăla micu’ nu a intrat la facultate, împingem babele la poștă să ajungă mai repede la ghișeu, stăm cu gura căscată să vedem apusul de soare în locul indicat pe pliantul turistic al hotelului, ce e acolo de-i așa multă lume?, întreabă unii care au sosit mai târziu, liniște!, se agită alții, începe apusul!
Ia, stai puțin, că răspunde. Alo! Am văzut pisica dumneavoastră pe stradă lângă piață mică, pe Lola. Aaa, Lola nu e pisica? Sunteți chiar dumneavoastră? Mda. Ce!? Să vin la o cafea? Nu, mersi. Ce dacă sunteți singură? Ce vină am eu? Mai aveți răbdare, sigur vrea cineva să vă țină companie. Poate iubește și animalele. Câte chestii nu fac iubitorii de animale, deunăzi am citit pe internet despre o firmă care vinde zgardă semistrangulantă pentru câini. O fi o chestie utilă, dar sună prost. Cum adică, semistrangulantă? Cum o fi aia strangulantă? Dar ce știu eu? Nu am animale. Multe chestii sună prost. Spre exemplu când îi spui ei că are tivul desfăcut la rochia pe care o poartă cam des. Sună aiurea, dar o scutești să se facă de râs pe stradă. La naiba cu atâta cuvinte. Uneori ne încurcăm în ele rău de tot.
Chestia asta cu scurtarea timpului nu o înțeleg. În ultima vreme am auzit-o tot mai des. Dacă e mai scurt ar trebui să facem mai puține chestii, dar treaba e că noi înghesuim multe pe acolo, mai ales treburile inutile și apoi dăm vina pe timp, că e nașpa. Ia să lărgim noi cadrul și să mai lăsăm detaliile în pace. Când scoți ochelarii ai mai puține riduri.
Ca să nu înnebunesc și să nu uit cine sunt, scriu. Aici în biroul meu, de unde nu pot să mai ies.
Iată povestea mea:
Mi-am văzut visul cu ochii și m-am mutat într-un mic apartament într-un orășel liniștit. Pe drum spre birou traversez câmpuri verzi și uneori singurele suflete pe care le întâlnesc în cale sunt niște iepuri. Biroul meu este în mijlocul unei păduri și clădirea stă cumva ascunsă în spatele unui dâmb foarte ciudat. Mi se pare că în fiecare zi își schimbă dimensiunile și nu zic asta pentru că sunt nebun ci pentru că asta scrie pe un mic panou electronic aflat în holul de la intrarea în clădire. Monitorizează diverse obiective din clădire și din apropiere. Am făcut și eu verificările mele pe internet, în diverse surse, vă rog să nu vi se pară ciudată cercetarea mea dar e normal să vreau să cunosc mai bine locul în care lucrez în fiecare zi. Mai ales că de la biroul meu printr-un geam uriaș se vede dâmbul cu pricina. Informațiile sunt contradictorii. Stau multe ore la birou. Firma se ocupă cu diverse.
Eu sunt traducător. Se schimbă atât de multe lucruri în lumea în care trăim noi azi…Uneori dispar cuvinte folosite mulți ani…terfelog spre exemplu. Cu apusul iminent al cititului și mutarea cărților pe kindle o să dispară și biblioclasmul. Ce-i aia? Mai contează?
Dâmbul s-a micșorat și nu știu de ce. Parcă ar vrea să-mi spună ceva. Nici nu pot să îi spun că plec în curând în concediu pentru două săptămâni. Nu-s nebun. Nu.
M-a sunat la telefon, Andrei, un amic de-al meu tot traducător, el stăpânește foarte bine limba japoneză. S-a mutat și el în orășelul meu. Eu, mă descurc bine cu engleza. Dar cu japoneza chiar că dai lovitura. Sunt câțiva scriitori japonezi care îmi plac și mie foarte mult, ei caută să înțeleagă profunzimile semenilor noștri. Niște ape mult mai adânci decât credeam. L-am invitat pe Andrei într-o seară la mine acasă să stăm la un pahar de vin și la povești.
– Poate că o să ți se pară ciudat, dar simt nevoia să mai spun cuiva…, am zis eu ușor încurcat, pe Andrei nu-l cunosc de foarte multă vreme și nu știu exact care sunt limitele sau chestiile lui…
Andrei mă privea fix. Parcă era un samurai din cărțile pe care le traducea el. Ce mă călca pe nervi e că nu puteam să deslușesc nimic din ce era în mintea lui. Insista cu privirea aia ucigătoare.
– Cel mai potrivit e să intru direct în subiect, nu? Uite, dâmbul pe care îl văd din biroul meu, cel acoperit cu iarbă, crește și descrește după cum are chef. Îl monitorizează ăștia de la mine de la job, însă datele de pe tăblița aia electronică nu au legătură cu observațiile mele. Deloc. Sunt complet false. Când eu văd că dâmbul crește, cifrele scad pe tăbliță și tot așa.
Andrei a ridicat din umeri, îi era poate greu să își dea cu părerea pe așa un subiect. Cred că era doar politicos și nu voia să mă contrazică. Dacă era invidios pe observațiile mele? El era regele observațiilor, al amănuntelor, al micro expresiilor și finețurilor. Eu eram un biet traducător dintr-o limbă vorbită de tot globul. Știu că e limba lui Shakespeare. Dar și fotbaliștii o vorbesc. Nu-i nimic rău în asta. Sper că Andrei nu are prejudecăți. S-a gândit un pic și apoi mi-a povestit un film japonez în care e vorba despre o familie de omuleți care locuiesc sub o casă. Un fel de Degețica. Își petreceau aproape tot timpul în tainițe săpate de ei și „împrumutau” de la stăpânii casei tot soiul de chestii trebuincioase. Le-ar fi fost imposibil să meargă la cumpărături și nu era vina lor că erau așa mici. În condițiile astea s-au născut. Locuiau frumos. Tatăl era priceput la tâmplărie și din câteva bețe de chibrituri și niște așchii de la mobilă a făcut o bucătărie în care Mama să pregătească toate bunătățile. Aveau și o fată. Arrietty. Mică și ea. Andrei mi-a spus că se teme să nu ajungem și noi niște pitici semi-neputincioși într-o lume viitoare.
– O lume viitoare? Hai măi Andrei, fii serios!, am râs eu.
– Auzi, da’ de ce monitorizează ăștia de la biroul tău dâmbul?, a întrebat Andrei.
– Cu treburi d’astea se ocupă firma. Când vine un client mai mare, trebuie să-i arătăm cum funcționează aparatele noastre de măsurat și atunci îl ducem la panoul de la intrare. Cele mai interesante date sunt despre dâmb. Alte chestii sunt cam plictisitoare. Spre exemplu concentrația de carbon din aer, de la o zi la alta sau procentajul de lycra din ciorapii secretarei, de la o săptămână la alta.
– Câți lucrați acolo?, a întrebat Andrei.
– Peste cincizeci de angajați…
– Ce chestie…, a zis Andrei căscând.
Azi dâmbul nu s-a mișcat. Dacă adăpostește o familie? Una care inspiră și expiră, face drumuri, doarme agitat, muncește, se mișcă cu alte cuvinte, nu face umbră pământului cum se zice. Toată lumea se zbate acum cu ecologia dar nimeni nu se gândește la posibilitatea ca sub păduri, câmpii și munți să trăiască oameni din ăștia mici. Într-un fel e bine să nu le tulburăm viața. Chiar așa. Poate că nu vor să fie băgați în seamă. Ne-ar fi zis ei cu gurițele lor mici.
Dragă dâmbule….am scris și după aia am rupt post-it-ul. Nu știu cum să semnalez dâmbului că e în pericol și că plec două săptămâni în vacanță la o chestie cu agroturism. Îmi place natura, deh. Dacă reușesc să-i scriu dâmbului un mesaj, cum și mai ales unde să lipesc biletul ca să-l citească? Dacă îl citește altcineva și iese vreo încurcătură? În pauza de prânz mă duc să studiez mai de aproape movila. Dacă are vreo despicătură îi strecor biletul acolo. Dragă dâmbule, să știi că te paște un pericol real. Dacă adăpostești omuleți, spune-le să plece de acolo, sau plecați cu totul, mutați-vă. Firma vrea să se extindă. Se pare că vrea să-ți ia locul. Pe panoul care monitorizează chestii au apărut informații mincinoase despre tine și cred că de aici va începe totul. Apoi, scris înghesuit pe unde a mai rămas loc pe post-it, Fă repede ceva!, un prieten.
M-am întors supărat în birou. Pauza de prânz e foarte mică, au redus-o săptămâna trecută de la douăzeci de minute la zece. Ce să faci în zece minute? Până ies din clădire îmi ia vreo cinci minute. Dacă mai întâlnesc vreun coleg vorbăreț, mai adaug trei minute. Dacă întâlnesc doi-trei colegi în locuri diferite, trebuie să vin cu minute de acasă. Ies din clădire, mă apropii de dâmb, mușc din sandvici și gata pauza, trebuie să revin la lucru, altfel o să scrie pe panou chestii nasoale despre mine. Am văzut că ieri o colegă tare drăguță dar timidă a fost pusă la folderul AȘA NU, pentru că nu era pro-activă în ședințe. Strecor biletul în buzunarul de la piept, așa o să-mi ia mai puțin timp să-l scot de acolo. O să mai încerc și în pauza viitoare. Mi-am făcut și eu un sistem rudimentar de monitorizare, o chestie discretă ca să nu nasc suspiciuni. Am fabricat acasă, un soi de pix în care am ascuns un termometru și o rotiță, iar pe o parte am lipit o linie gradată. Așa știu exact momentul în care dâmbul e cel mai înalt într-o zi. Am pus pixul într-un pahar transparent aproape lipit de geam, pe biroul meu. Nu se prinde nimeni. Eu, din când în când, închid un ochi și privesc, lipesc vizual pixul gradat pe imaginea dâmbului. Uneori dâmbul e la 7 pe linia gradată, alteori la 8. Cel mai ciudat e când plouă și dâmbul se tuflește. Atunci ajunge maxim la 4 pe linia mea. Treaba lui. Panoul electronic spune cu totul alte chestii. De parcă îl măsoară pe lățime. Într-una din pauze am reușit să-i strecor dâmbului biletul. M-am prefăcut că studiez iarba cu care e acoperită pajiștea unde e imobilul nostru de birouri. Dă bine să fii legat de natură, să dai impresia că te preocupă. Și firma noastră, partea ei de charity, face multe pentru natură. Plantează copaci pe care leagă etichete cu numele nostru, strânge fonduri pentru înverzirea Africii și sabotează, pe internet, anumite plantații care secătuiesc resursele de undeva pe Terra. Toate bune și frumoase, doar că pentru aceste acțiuni se adună fonduri uriașe pentru conferințe, deplasări, cataloage, uniforme, aplicații pe telefon, fonduri cu care mai bine încălzeau un cămin de bătrâni iarna. Nu-i treaba mea, știu asta. Eu sunt un traducător. Firma mi-a dat de lucru. Le place că sunt eficient. Că nu consum resurse degeaba. Asta mi-a amintit de o fază, să țin minte să i-o zic și lui Andrei, când eram la un restaurant cu trei prieteni, restaurantul gol și ne-am așezat la o masă de șase persoane. Nu stați patru la masă de șase!, s-a auzit o voce acră de femeie. Dar e gol, nu e nimeni, am zis eu. Nu și nu. O deranja cumplit. O să vină lume. Când? Nu se știe. De parcă ar veni extratereștri. Așa și noi, oamenii, vrem să stăm lejer, să consumăm aer mult, să avem spațiu vital. Iar globul e ticsit. Ca să stea unii lejer, alții se înghesuie. Parcă e la biliard. Unele bile se răsfiră elegant, iar altele se bulucesc unele-n-altele până ajung să pice în gaura aia fără întoarcere.
Mai am puțin până la concediu. Dâmbul nu s-a mișcat de acolo. Andrei a venit iar la mine să-mi arate la ce lucrează.
– Hai mai zi cu dâmbul, ce mai face?, a început el.
– Lasă asta…la ce lucrezi?
– E un scenariu. Un film de animație despre sfârșitul pământului. Ceva cu ecologia.
– Păi dacă se termină cu pământul, cine mai vede filmul?, am zis eu distrat.
– Mă ajuți să fac o prezentare la tine la firmă?, m-a cercetat Andrei. Fac un test, să vedem reacția.
– Nu știu ce să zic…ăștia sunt dificili….până iau o decizie…
– O oră îmi trebuie, le citesc textul în japoneză. Apoi în engleză. O să aibă reacții diferite, a zis Andrei.
– La ce bun?, m-am îndoit eu.
– Ai să vezi!
Chestia asta mi-a adus și laude din partea departamentului de implicare eco-socială, am adus un proiect nou în firmă, o să-l anunțe și pe site, pe facebook, instagram, twitter și pe snapchat. Sala de conferințe era plină. Textul în engleză a stârnit entuziasm preț de vreo trei minute, câteva gemete și icnituri semnalau prezență umană în sală. Andrei a citit apoi răspicat în japoneză și cuvintele pe care nu le pricepea nimeni păreau că taie în carne vie. Oamenii clipeau, se minunau cu gurile deschise, tremurau și se mișcau pe parcă erau cu toții o pădure în furtună. La final, toți erau copleșiți de mesaj. Unii aveau lacrimi în ochi. Alții își țineau mâna la gură de parcă ar fi vrut să rețină cuvintele care dădeau năvală. Șeful meu direct se ridicase în picioare revoltat, iar o colegă de la vânzări se uita obsesiv pe geam. Am ieșit să iau aer. Am profitat de faptul că acum treburile o luaseră un pic razna, bun moment să ieși dintr-o situație proastă. Am gonit până la ieșire și când am trecut pe lângă panoul electronic am observat că o luase și el razna. Beculețele clipeau haotic și aparatul scotea un zgomot ciudat. Câteva date răzlețe indicau că dâmbul fugise fără urmă. Am vrut să ies din clădire și atunci, greu ca o ghilotină, a căzut grilajul de securitate. M-am bătut peste frunte. Dâmbul tot încercase să-mi spună ceva.

de Alina Gherasim



Ritmuri de fado, adânci, cu naturalețe de Simona Constantinovici


În peisajul literaturii de la noi, Alina Gherasim este o prozatoare atipică, surprinzătoare, care îmbină, pe spații narative mici, fragilitatea cu forța, stilul exuberant cu cel sobru, atins, la răstimpuri, de undele umorului bine temperat. Face parte din paradigma artiștilor plastici postmoderni, care simt acut nevoia să se exprime și-n scris. Prin Colonia de cormorani, un volum de povestiri incitant, format din 21 de piese, demonstrează, încă o dată, că nu va renunța defel la această pasiune.

Sub spectrul unor evenimente care bulversează lumea contemporană, sub clopotul terorii instituite de șirul atentatelor care au avut loc în aeroportul de la Istanbul, în gara de la Madrid ori într-un restaurant parizian, se desfășoară povestirea primă, care dă titlul întregului volum, Colonia de cormorani. Personajele sunt prinse în turbionul unei realități care calcă apăsat pe logica destinelor. Cu ochiul vigilent al artistului, obișnuit a surprinde filigranatele detalii ale realității, cu accentuată poftă de a povesti ce vede și aude, asemenea unui corespondent de război, Alina Gherasim reînnoadă, cu alte unități de măsură, de această dată, traiectul povestirilor cuprinse, acum un an, în primul său volum de povestiri, Femeia-valiză.

În textele sale, de obicei, se vorbește/ gândește mult, orchestrat, misterios, ca-ntr-o cuvă, înăbușit, cu perna la gură, parcă. Uneori, discursurile se suprapun, mai multe voci se intersectează, creând iluzia unei comunicări armonioase, augmentând, în fapt, incapacitatea de a trăi comme il faut. Frazarea, cu mărcile clare ale oralității și discontinuității discursive, imită fâlfâitul greoi de cormorani. Macabrul se instalează rapid, taie firul idilicelor începuturi de sens, amalgamatelor viețuiri.

Povestiri-bestiar le-aș numi, pentru că apar păsări, animale, mereu, în structura lor. Cormorani, urși, pisici, șoimi. Personajele sunt familiarizate cu prezența acestora. Le monitorizează cadențele, intră într-o relație stranie cu ele. Adesea, descoperim povestiri cu frison, ritm, tâlc de basm. O pană de păun pierdută devine pretext al unei căutări de sine, cum se întâmplă în povestirea Kai, continuare sau doar referire postmodernă la un basm de Hans Christian Andersen, după cum ne sugerează motto-ul. Kai e numele unui băiat de poveste, cu ciob în ochi, la propriu, ajuns fabricant de lampioane, într-o lume care preferă contrastele și tonurile sufletești adânci.

Apar, la tot pasul, întrebările retorice, interogațiile-ecou, acele prelungi mirări în fața a ceea ce se întâmplă, totul fiind adresat unui public intuit de autoare, partener discret în țeserea poveștii. Ca la teatru, se adresează, așadar, unui spectator, îi cere părerea, dar îl și conduce prin lumi doar de ea știute. Povestirea pare deschisă pentru cei dispuși să viziteze unghiuri narative noi, în doze de suprarealism autentic. Oralitatea primează, acel ton natural, neprelucrat. E o tehnică la care Alina Gherasim nu renunță ușor. E arma de atac, punctul forte în detectarea ariilor de narativitate pe care realitatea le ascunde.

Fină observatoare a rutinei orașului, cunoscut sau necunoscut, autoarea se comportă ca un veritabil reality watcher, care sesizează și notează fluxul și refluxul complexelor mișcări interioare, ale vieții sufletești, psihice. Între real și ficțional, povestirile se încarcă permanent cu materia observațiilor subiacente. Povestirile debutează, adesea, ca o simfonie wagneriană și se termină-n tonuri calde, în pagini inundate de optimism, visare cu ochi deschiși, umor, pe alocuri.

Tipologii umane diferite, extrase din multele călătorii, construiesc microuniversuri în carte. Fiecare povestire, de altfel, funcționează ca un microunivers, ca o capsulă narativă, cu, de cele mai multe ori, mecanisme fine și relativ simple de comunicare cu exteriorul. Femeia de serviciu, bodyguardul, portarul, birdwatcherul, grădinarul, jurnalistul, lampionagiul, prostituata, trainerul liber profesionist, imagini pregnante ale unei lumi în plin proces de derulare, cu fadoarea, cu măreția, cu slăbiciunile ei.

Finalul, scurt și percutant, delimitat de restul textului, e întotdeauna punctul în care se năruie instinctual, se, cu grație, pulverizează conținutul povestirii, ca și când, după contemplare, artistul simte nevoia să-și strivească, să anuleze, cât mai sigur cu putință, porii încă deschiși ai creației. Cu accente de realism magic, ca-n povestirea cu grădinarul care dă foc, la final, grădinii unde lucrează, cu secvențe năucitoare dintr-o lume portugheză care seamănă atât de bine cu a noastră, cu suișuri și coborâșuri pe pantele narativității, ca-n basmele clasice, Alina Gherasim scrie natural. Simplitatea e atuul său, inhibarea oricărei sofisticării stilistice.

Aflăm că, printre favoriții autoarei într-ale scriiturii, se numără imbatabilul Truman Capote, cu prozele sale scurte. Preferința merge și înspre literatura japoneză, cu care autoarea are în comun grija pentru captarea sensurilor interioare. Apare, la un moment dat, în povestirea Ceai sencha cu gust de ceapă, referirea la o scriitoare fictivă, un alter ego, probabil, Emiko Takashi, și la scenele erotice din romanele sale. Alina Gherasim sondează relațiile de cuplu, le demască punctele slabe, multe întâlnite invariabil, în toate căsniciile, acele mici aspecte care, prin repetare asiduă, consumă energiile și sfârtecă dureros relația.

Meciul de tenis e povestirea care răvășește, poate, cel mai mult. Cu Luca, băiețelul atins de-o boală rară, tratat în străinătate. În contract era stipulată o clauză: părinții să participe, pe timpul fiecărui tratament, la câte un meci de tenis de mare șlem, ei nefiind cunoscători ai fenomenului sportiv. Tragic final, în care părinții, după moartea copilului, continuă să meargă la meciuri, ca pentru a nu rupe acel fir subțire de legătură între ei și Luca: ”Încă un turneu de tenis, încă o destinație. Australia. Galați-Melbourne. Mișto traseu. De data asta, Lidia și Marius s-au dus doar pentru meciuri. Le-au intrat în sânge. Acolo e vară. În țara de la antipozi.”

Cea mai scurtă povestire, Cotele apelor Dunării, e o demonstrație de scriitură fortificată prin iterație. Sunt concentrate, aici, ca-ntr-un miez de nucă verde, toate viitoarele arome ale unor povestiri ce încă nu au fost scrise. ”Bunica Elena îi spunea lui Vlad să-și vadă de școală, să vorbească frumos și să nu se înhăiteze cu toți derbedeii. Tu ai cap bun, măi, Vlade. Vezi să nu te irosești ca Toma a lui Petre din capul străzii, îi spunea ea, în timp ce frământa aluatul moale ca o mână de copil. La radio se auzeau cotele apelor Dunării. Uf, apele astea o luaseră pe mama lui Vlad când el avea doi ani. Plecase cu o barcă, cu niște prieteni. Apoi, tatăl lui fugise în Serbia, pentru o viață mai bună. Le-a spus bunicilor că-l lasă pe cel mic până își face un rost pe acolo. Apoi, vine să-l ia. Nu a mai venit.”

Într-o combinație paradoxală, de cinism, tristețe, amar-absurd și voie bună, povestirile Alinei Gherasim prind viață ca niște ikebana, când ample, cu vârful întins curajos spre înalt, când minimaliste, aerate, după cum realitatea își construiește sensurile, după cum, arborescent și discret, gândul bate.



Ah, voi sănii, sănii! Și voi cai, voi cai! de Serghei Esenin

AH, VOI SĂNII, SĂNII! ŞI VOI CAI, VOI CAI!

Ah, voi sănii, sănii! Şi voi cai, voi cai!
Numai dracul v-a scornit, mişelul!
Peste stepă-n goană cu alai,
Rîde pîn’ la lacrimi clopoţelul.

Pretutindeni, prin pustiuri reci
Lună nu-i, nici glas de cîini, nici ceaţă.
Încă n-am îmbătrînit pe veci,
Hai, dă-ţi suflet, viaţa mea-ndrăzneaţă.

Cîntă-n spargul nopţii, vizitiu,
Te-nsoţesc de vrei, dar cu tristeţe,
Despre ochii umezi care-i ştiu
Şi despre voioasa-mi tinereţe.

Pălăria mi-o pleoşteam ades,
Puneam calul între hlube late,
M-aşezam pe-un braţ de fîn ales,
Şi pe urmă, ţine-te, măi frate!

Cum mă mai împăunam, zburînd!
Şi-n tăcerea nopţilor stufoase,
Gureşa-mi harmonică oricînd
Sucea capul fetelor frumoase.

…Totu-i dus. Fugarul a pierit.
S-a schimbat şi părul meu şi glasul.
De prea mult voios pălăvrăgit
Şi-a pierdut harmonica mea glasul.

Sufletul mi-i totuşi plin de rost,
Gerul şi zăpada-mi saltă ţelul,
Fiindcă peste toate cîte-au fost
Rîde pîn’ la lacrimi clopoţelul.
Traducere de George Lesnea



Podul lui Apollodor – povestire

Podul lui Apollodor

scrisă pe vapor spre Paros și pe insulă, undeva lângă mare și lângă doi palmieri, sau două picioare de elefant, dacă e să credem povestea.

prusacului meu

Procopius nu credea o iotă din ce spunea el. Cassius stătea într-o rână pe canapeaua din lemn de Patras acoperită cu o blană de panteră și se dădea mare cu
poveștile lui, pe care nici copiii lui Procopius nu le mai credeau. Dio Cassius bătuse lumea în lung și-n lat și adunase de acolo atâta experiență pe care nu i-o
punea nimeni la îndoială, pentru că deh, nu fusese nimeni cu el pe acele meleaguri,
deci nu aveau cum să-l contrazică. Nici nu ar fi avut cum să spună că ar fi fost
altcumva, pentru că Dio devenea nervos când nu era crezut.
Procopius se scobea în dinți și scuipa pe jos resturi ale unui festin ce se
dovedise copios și privind după culoarea și consistenta scuipatului, chiar
apetisant. „Cum era podul ăla, măi Cassius?”, întrebă leneș Procopius din Cezareea. Nu că l-ar fi interesat neapărat răspunsul, dar era ferm convins că în acest fel îl stârnea pe Dio Cassius să povestească iar el putea să-și continue nestingherit scobitul în dinți, treabă foarte relaxantă într-o după amiază toridă. „Pe Traian l-am cunoscut, a zis Dio, a dat mâna cu mine și nu s-a șters pe toga sa din lână albă ca laptele și fină, țesută de douăzeci de sclave nubiene cu pielea de abanos. Mirosul lor de ambră se topise în firele materialului și se amesteca cu uleiurile cu care împăratul Traian își ungea brațele puternice și pieptul de bronz perfect epilat. În taina anatomiei sale, se ascundeau cicatricile obținute în numeroase războaie. Acolo, uleiurile se ascundeau și formau minuscule băltoace ca niște rezerve pentru zile grele. Traian e un bărbat adevărat. Pot să spun asta cu mâna pe inimă. Podul nu a fost ideea lui. Când a venit la el Apollodor să-i propună năstrușnica idee, împăratului i s-au încordat mușchii gâtului în așa hal încât umilul sau servitor Ambrozius l-a rugat să mai stea așa câteva secunde ca să-l cheme pe făuritorul de monede. Gâtul lui Traian arăta perfect în lumina crepusculară. Apollodor i-a promis că o sa aibă succes cu campania lui din Dacia, vezi doamne că o să poată trece peste Istru, fluviul acelor bărboși plini de curaj. Apollodor arăta
fix ca o vrăjitoare cu globul în mână când prezicea viitorul armatei lui Traian.
Bine, îi cucerim și apoi ce facem?, a întrebat împăratul într-o clipă de îndoială,
așa cum i se mai întâmpla de când fusese nevoit să părăsească Spania lui dragă. Păi cum ce?, se miră Apollodor. Faci cea mai frumoasă provincie romană din câte există. Nici nu costă prea mult toată chestia asta, a continuat Apollodor observând ca un oriental ce e, fiecare nuanță din micro expresiile lui Traian și citindu-i gândurile care duceau toate către același lucru: lehamitea. Traian obosise de bântuit cu armata sa și avea nevoie de odihnă. Iar Dacia era un paradis încă
nedescoperit. După ce îți fac podul, a spus Apollodor, aduni armata de pe te miri
unde, nu trebuie să fie cine știe ce soldați, știu eu pe unii din orașul meu, Damasc, sunt acum ai nimănui și mai sunt și blestemați să bântuie, căci ei poartă pecetea păcatului taților lor care au dus la bună îndeplinire uciderea unuia care își spunea Fiul lui Dumnezeu.”
Procopius din Cezareea sforăia și din gura lui curgeau bale, iar o mână îi
atârna la marginea canapelei ca și cum ar fi murit. Dio Cassius s-a oprit din
povestit, pentru că, deși nu avea simțul măsurii, măcar nu dorea să își arunce
poveștile în neant. O poveste fără ascultător e ca o corabie fără port, rătăcește
fără să-și găsească liniștea. Pământul e plin de povești neascultate, iar Dio Cassius tocmai asta își dorea. Să fie ascultat.
Încet, întunericul și-a lăsat gândurile peste oraș și a început să țeasă în
mințile oamenilor fire care mai de care mai încâlcite. Procopius și-a cerut scuze și s-a retras spre apartamentul său pe care acum vreo câțiva ani i l-a decorat cu mâna lui chiar Apollodor din Damasc. Pentru că acesta nu făcea doar poduri sau apeducte, din când în când avea plăcerea să pună la punct câte un alcov. Lui Procopius îi făcuse un culcuș în care firea lui moale să se poată răsfață în voie și ferit de priviri, pentru că lui Procopius îi plăceau deopotrivă femeile și bărbații. Toată această neașezare a sa îi producea lui Apollodor o plăcută teamă și o nemaiîntâlnita anticipare, care pentru el era mai dulce ca sexul. „Mă culc și eu, i-a spus Dio Cassius. Mi-e somn. Poveștile tulbură peste măsura.”
În zorii zilei următoare, Procopius și-a trimis soția și copiii înapoi la vila
lor din Roma și l-a invitat pe Dio la o plimbare prin pădurea rară de pini care se
așternea la picioarele dealului. O plimbare la umbra unor copaci face conversația
mai plăcută, inflexiunile vocii mai blânde, gândurile mai limpezi și mersul mai
elastic. E ca și cum o pala de oxigen regenerează bietul nostru creier, o lume de
sinapse, când coerent, când scurtcircuitat până la leșin.
Nisipul fin adus de vânt s-a așternut pe picioarele lor. „Într-o apă adânca și repede nu poți pune un picior de pod dacă nu o seci sau nu o deviezi, a spus Dio. Apollodor știa asta. Podul l-au ridicat cu greu în vreo doi ani. Nu am fost acolo, a continuat Dio. Am auzit doar. Cert e ca după toată tevatura cu adunarea armatei, Apollodor și-a dat seama că acei rătăcitori din Damasc nu aveau habar să bată doua cuie, darămite să ridice un pod pentru gloria noii provincii romane. Și se mai spune că de pe malul celălalt, dacii cei bărboși se țineau cu mâinile de burtă ca să nu se strice de râs, văzând așa hal de organizare. Stivele cu pietroaie și lemne gata tăiate erau aduse de carele cu boi tocmai de la Roma, iar piroanele și frânghiile veneau din Damasc, acolo avea Apollodor relații și le luase la un preț bun, restul de bani băgându-i în buzunar sau într-o vilă personală. În fine, obiceiurile astea nu se vor schimba nicicând, prevăzu Dio viitorul. După cum știi bine cititorule, anume trăsături ale firii omenești rămân aceleași indiferent de epocă.
Cum-necum, au ridicat podul iar Apollodor vrând să-si facă un titlu de glorie din asta, l-a invitat pe Traian să vină și să-l inaugureze, trecând cu armata pe partea cealaltă a malului. S-a pregătit și un cort de gală pentru împărat și o petrecere pe cinste pentru așa un eveniment. Traian nu a venit. Lehamitea ce-l cuprinsese era mult prea mare. A trimis în schimb o armată de elită, o adevărată mașină de război. Apollodor s-a simțit jignit. Mai ales că în sufletul lui nutrea și altfel de sentimente față de Traian, de multe ori privindu-i gâtul musculos și lăsându-se în voia imaginației ore în șir.
După ce a trecut podul armata lui Traian, Apollodor a pus pe câțiva dintre
protejații lui din Damasc să dea foc magnificei construcții, în semn de răzbunare.
În ziua aceea, tocmai venise de la Roma, o monedă mică cu efigia podului, bătută de Traian în cinstea evenimentului. Apollodor a cântărit modestul obiect și s-a
strâmbat când a văzut urâciunea aia de desen arcuit, gândindu-se la minunea de pod proiectat de el.
În timp ce armata lui Traian bântuia pe te miri unde, podul lui Apollodor ardea cu flacără mare, până ce aproape nici o urmă de lemn sau piatră nu a mai rămas la locul ei. Un singur picior, se poate vedea și azi, stă falnic pe un mal al Istrului. E tocmai acel picior de pod pe care îl construise piatră cu piatră, așa de amorul artei, chiar Apollodor.
Despre armata lui Traian nu se mai știe nimic. Nici despre acea nouă provincie romană, acel paradis terestru, nu s-a mai vorbit. Legendele spun că nici nu ar fi existat.
Soarele apunea lent, lăsând o dâră roșie ca focul, pe care Procopius și Dio
înaintau leneș.



Niște cercetători americani au descoperit…

Alina Gherasim 2017

Niște cercetători americani au descoperit…

Cu taxiul merg des. Într-o zi am avut parte de o fază neplăcută. Tot drumul, șoferul s-a holbat la mine uitându-se în oglindă. Vă dați seama cât eram de speriată. Să conduci mașina fără să te uiți în față. Dar de ce naiba mă privea așa atent? M-am uitat discret într-o oglindă mică de buzunar. Nu aveam nimic în neregulă de data asta.
Mi se întâmplase odată, când mă grăbeam spre o recepție, să mă dau cu ruj în mașină. Primele priviri pe care le-am întâmpinat la acea serată, m-au lămurit că ceva era grav. Mi-am cerut scuze că am nevoie să powder my nose cum se spune prin filme și am tulit-o la toaleta femeilor. Priveliștea era demnă de tot râsul. Un roșu bogat îmi înflorise în afara granițelor naturale ale gurii, făcându-le să fie demne e invidia unor împătimite de botox. Aș fi putut să brevetez acea tehnică rapidă pentru niște buze de vis. M-am rezumat să mă șterg bine cu niște hârtie igienică și să revin în societate.
Taximetristul ăla chiar mă enerva. Eu nu i-am făcut nimic. Ce are cu mine? I-am pus câteva întrebări legate de niște clădiri din fața lui, poate înțelege mesajul și se uită în față, la drum. Degeaba. El răspundea uitându-se tot la mine. Din când în când, extrem de rar, mai arunca câte un ochi spre stradă. Îi era suficientă, după cum se pare, acea fracțiune de secundă. Nici măcar nu avea GPS. Ar fi fost o explicație. Să conducă după auz. Dar dacă e orb? Mi-a trecut și asta prin cap. Doamne iartă-mă, ce nebunie. Un șofer de taxi orb. Poate din cauză că nu e vegetarian. Cine știe? Am citit undeva că atunci când halești animale de fapt le iei și frica de moarte. Totuși, după mine, asta e o teorie părtinitoare. Ce, plantele nu au și ele suflet? Dacă pui muzică simfonică într-o încăpere cu flori în ghiveci, aceasta le face să crească mai frumos. Mă gândesc la bietul morcov, galben de spaimă că va fi tăiat pentru supa de legume. Ce barbarie! Cine știe ce planuri își făcuse pătrunjelul cu rochița sa dantelată, poate că nu avea chef să orneze salata ta complet nereușită, făcută după rețeta de la mama-soacră. Eu cred că plănuia să meargă la o recepție împreună cu țelina grăsună și ușor picantă și cu gulia cea dulce și zemoasă ca un măr. Mă mai gândesc și la roșia pentru salatele vegan. Aia cu ce a greșit? Când o străbate cuțitul și-i lasă zeama plină de semințe să curgă pe blatul tău negricios de la bucătărie, cum e? Atâtea roșii mici s-ar fi putut naște dacă semințele ajungeau în pământ și nu în gura ta, vegan nemilos!
Prima la dreapta, apoi o șicană la stânga și am ajuns. De câte ori trec pe lângă clădirea asta îmi vine, nu știu cum să vă explic, îmi vine să râd. Are o fațadă haioasă foc. Îmi aduce aminte de cineva. Eu am înțeles că vă e mai ușor să conduceți cu fața spre mine, nu știu cum naiba reușiți, dar, mă rog, e meritul dumneavoastră. Vă rog să fiți atent că în curând ajungem. Gata, am ajuns!
În blocul acesta locuiesc cu chirie de vreo trei ani. Lucrez într-o agenție de publicitate. Mi-a plăcut munca asta în momentul în care am constatat că anumite nevoi ale omului sunt chestii create. Nu sunt naturale. Adică, în clipa în care unii au decis că puți, ți-au oferit și soluția. Deodorant. Zilnic. Vă dați seama ce vânzări! Nimeni nu și-a pus problema că vreme de mii de ani nici un om nu se simțea prost că transpirația corpului său mirosea rău. Am urcat cu greu cele patru etaje, nu-mi place să merg cu liftul. Nu au mai zugrăvit de multă vreme casa scării. Sunt niște pete uriașe pe pereți, urme de la inundații. Îmi place aici. Îmi plac locurile mai dărăpănate. De aia sunt tristă că proprietarii mi-au pus în vedere să-mi caut o locuință în altă parte. M-am obișnuit aici, știu fiecare gaură din pereți, fiecare colț de tapet desprins, petele de mucegai din baie pe care oricât le șterg, își recuceresc teritoriul umed. În baie nu am găsit oglindă. Nici nu am pus. Nu-mi trebuie. Am încredere în natură că face ea schimbările care sunt necesare. Totul pe lume are un sens. Pământul se plimbă doldora de vii și morți prin univers. Are un traseu precis.
Cât de ghinionist poți să fii ca să nimerești de două ori același taximetrist? Da, cel care se holba la mine tot drumul. De data asta după ce s-a uitat în ochii mei, a plecat privirea cu un soi de tristețe încărcată de vină. Oare ce o fi în sufletul lui? Nu am îndrăznit să-l întreb. Nici eu nu aveam chef de conversație, eram stresată că trebuie să-mi găsesc alt apartament și nu-mi plăcea nimic din ce văzusem. Doar garsoniere cochete ce dau spre mici grădini, cu bovindouri din care zâmbesc mușcate roșii, cu camere mari și luminoase decorate cu tapet în culoarea lavandei. Cu bucătării complet utilate, pline de cuțite tăioase și site impecabile prin care nu a trecut vreodată vreun morcov ca lumea. În aceste locuințe băile nu au mucegai, faianța e prea albă si toate, dar absolut toate au oglindă. Nu-mi plac. Parcă nu mai am ce face dacă totul e frumos aranjat. Caut o garsonieră undeva unde e și curte interioară. Vreau să văd de la mine de pe canapea pe vecina de vis a vis cum cântă la clarinet, sau pe vecinii de la doi, ea cu bigudiuri în cap iar el cufundat până peste urechi în ziarul de alaltăieri ca să nu fie obligat să o privească. Deși, au și bigudiurile farmecul lor. Nu poți fii toată ziua ca scos din cutie. Sunt momente în care e bine să arăți prost.
Mi-e groază să mă mut. Am atâtea lucruri de pus în cutii. Nu știu cum naiba le-am tot adunat. Unde o să le pun? Garsoniera pentru care am bătut palma e așa de mică încât mă gândesc serios dacă merită să mă mut. Veți spune că sunt nebună. Cea mai tare parte e baia. Nu are oglindă, bineînțeles. Am să postez pe Facebook câteva selfiuri. În drum spre noua mea locuință, am citit în grabă un articol scris de niște cercetători americani care au descoperit că treaba asta cu selfiurile e de fapt o boală psihică. Are și stadii, ca orice boală. Faza ușoară e când faci poze și nu le postezi, faza medie e când faci două-trei poze pe lună și le postezi, iar faza gravă e aia în care te pozezi la tot pasul și postezi cu frenezie. Hei, nu ai înțeles că nu are nimeni nevoie de mutra ta cu buze botoase și fundaluri aleatorii? Chiar așa. Parcă taximetristul de azi a fost mult mai simpatic. Când am ajuns în fața blocului unde mă mut, s-a oferit să mă ajute să car din cutii. Nu-mi dau seama dacă a fost amabil sau a făcut-o din milă, nu contează. Garsoniera mea e la doi.
Parcă s-a întețit totul în jurul meu. Nu știu ce să mai fac. Taximetristul care m-a ajutat să urc cutiile, m-a cerut de nevastă. Așa hodoronc-tronc. Și eu care credeam că nu fascinez destul pe cei din jur. Nici lui nu-i plac oglinzile, ca să vezi. Am ieșit în parc de vreo două trei ori. Să vorbim. Să ne cunoaștem mai bine. În efemerul acestei lumi, mi-am zis, în fine, hai s-o fac și pe asta. O să stăm la el după căsătorie. Garsoniera mea de la doi e prea mică. Am fost să vizitez cartierul în care vom sta. Îmi place că la nici douăzeci de metri de la ieșirea din blocul nostru e un supermarket cu de toate. Adică toate nimicurile de care am nevoie zilnic. Au și pasta de dinți pe care o folosesc eu. Îmi place că e albă și are niște cristale minuscule și abrazive care îți lasă dinții lună. Viitorul meu soț mi-a promis că o să am un dulăpior numai al meu să-mi pun toate lucrurile mici. Mi-a mai spus că mama lui are obiceiul să umble prin lucruri. De aia o să pună foarte sus dulapul cu pricina. Iar pentru mine o să ia o scară pe care o vom ține în debara. Dacă mamei soacre nu o să-i placă albul dinților mei? Sau machiajul? El mi-a spus că o dată pe săptămână, ea o să vină să doarmă la noi. E un obicei neînsemnat pe care nu merită să-l stricăm. A, și mai e ceva. Ei îi place să gătească cu un zahăr special pe care îl pune în toate mâncărurile. E bine să ne prefacem că ne place chiar dacă nu e așa. Sunt doar câteva chestii, mi-a spus el. O să te obișnuiești, ai să vezi. Primul impuls a fost să mă duc direct la supermarketul de lângă noi și să verific dacă există acest zahăr și să-l cumpăr preventiv. Ieri el m-a adus cu taxiul să vedem apartamentul lui cu două camere, baie și bucătărie. Mi-a plăcut dormitorul nostru, mă rog, patul e acoperit cu o chestie de culoare incertă, un fel de hârtie creponată aruncată în viteză peste o pernă umflată. Pereții sunt de un alb crem, iar pe tavan, pe la colțuri sunt urme de mucegai. Probabil că e de la umezeală. Nu mă deranjează. V-am zis că nu-mi plac casele impecabile. În sufragerie este un fotoliu pliant care parcă a fost scos din lada de gunoi a unui adăpost pentru persoane fără domiciliu. Pereții au aici urme de la mai multe inundații. De pe geam se vede în curtea interioară. Exact ce mi-a dorit. Sunt o groază de geamuri vis-a-vis, am ce studia, mai ales seara când se aprind luminile prin case. El mi-a spus că noi o să dormim pe fotoliu când vine maică-sa în vizită. Nu-i o problemă, nu? Ia să vedem bucătăria. Am găsit acolo o masă frumoasă din lemn masiv și patru scaune din plastic mov, așa îi plac mamei, nu le schimbăm, nu? Mobila de bucătărie umplea aproape tot spațiul de nu mai vedeai pic de perete. Pe un blat de culoare neagră se găseau multe cuțite pe care ghiceai meniul la care participaseră și un teanc de farfurii șterse cu șervețelul. Le spală mama când vine, zice el. Păi cum?, zic eu, că doar nu vine zilnic. Uneori vine și zilnic, mă lămurește el. Piața e foarte aproape. Îmi place să merg pe jos și să casc gura la vitrine. Nu caut ceva anume, dar aș vrea să îmi cumpăr chestii cu care să decorez noua mea locuință și care să mă reprezinte pe mine, nu pe mă-sa. O să iau o pătură de culoare roșie, o glastră albastră și o noptieră pe care să-mi țin cărțile preferate.
Când am ieșit din magazinul cu pături și perne de lângă garsoniera mea de la doi, am nimerit într-o baltă. Nu ploua. Tipul în salopetă albastră de peste drum udase strada. Ah, cât îmi place. Într-un oraș care se respectă, străzile ar trebui să aibă mereu caldarâmul ud. Arată foarte bine așa și emană un miros proaspăt. Îmi dă senzația că sunt un turist în propriul meu oraș. Ia să văd pe hartă, unde merg azi? Ies în mijlocul drumului, ca la New York și flutur mâna după un taxi. Tipul în salopetă mi-a zâmbit sau mi s-a părut mie? Astăzi pentru prima oară după mulți ani mi-a făcut plăcere să mă uit în oglindă. În baia mea mică din garsoniera de la doi.
Cercetătorii americani au descoperit că e bine să-ți cari singur cutiile cu lucruri atunci când te muți într-o locuință nouă.