marea noastra



Azulejo



Podul lui Apollodor – povestire

Podul lui Apollodor

scrisă pe vapor spre Paros și pe insulă, undeva lângă mare și lângă doi palmieri, sau două picioare de elefant, dacă e să credem povestea.

prusacului meu

Procopius nu credea o iotă din ce spunea el. Cassius stătea într-o rână pe canapeaua din lemn de Patras acoperită cu o blană de panteră și se dădea mare cu
poveștile lui, pe care nici copiii lui Procopius nu le mai credeau. Dio Cassius bătuse lumea în lung și-n lat și adunase de acolo atâta experiență pe care nu i-o
punea nimeni la îndoială, pentru că deh, nu fusese nimeni cu el pe acele meleaguri,
deci nu aveau cum să-l contrazică. Nici nu ar fi avut cum să spună că ar fi fost
altcumva, pentru că Dio devenea nervos când nu era crezut.
Procopius se scobea în dinți și scuipa pe jos resturi ale unui festin ce se
dovedise copios și privind după culoarea și consistenta scuipatului, chiar
apetisant. „Cum era podul ăla, măi Cassius?”, întrebă leneș Procopius din Cezareea. Nu că l-ar fi interesat neapărat răspunsul, dar era ferm convins că în acest fel îl stârnea pe Dio Cassius să povestească iar el putea să-și continue nestingherit scobitul în dinți, treabă foarte relaxantă într-o după amiază toridă. „Pe Traian l-am cunoscut, a zis Dio, a dat mâna cu mine și nu s-a șters pe toga sa din lână albă ca laptele și fină, țesută de douăzeci de sclave nubiene cu pielea de abanos. Mirosul lor de ambră se topise în firele materialului și se amesteca cu uleiurile cu care împăratul Traian își ungea brațele puternice și pieptul de bronz perfect epilat. În taina anatomiei sale, se ascundeau cicatricile obținute în numeroase războaie. Acolo, uleiurile se ascundeau și formau minuscule băltoace ca niște rezerve pentru zile grele. Traian e un bărbat adevărat. Pot să spun asta cu mâna pe inimă. Podul nu a fost ideea lui. Când a venit la el Apollodor să-i propună năstrușnica idee, împăratului i s-au încordat mușchii gâtului în așa hal încât umilul sau servitor Ambrozius l-a rugat să mai stea așa câteva secunde ca să-l cheme pe făuritorul de monede. Gâtul lui Traian arăta perfect în lumina crepusculară. Apollodor i-a promis că o sa aibă succes cu campania lui din Dacia, vezi doamne că o să poată trece peste Istru, fluviul acelor bărboși plini de curaj. Apollodor arăta
fix ca o vrăjitoare cu globul în mână când prezicea viitorul armatei lui Traian.
Bine, îi cucerim și apoi ce facem?, a întrebat împăratul într-o clipă de îndoială,
așa cum i se mai întâmpla de când fusese nevoit să părăsească Spania lui dragă. Păi cum ce?, se miră Apollodor. Faci cea mai frumoasă provincie romană din câte există. Nici nu costă prea mult toată chestia asta, a continuat Apollodor observând ca un oriental ce e, fiecare nuanță din micro expresiile lui Traian și citindu-i gândurile care duceau toate către același lucru: lehamitea. Traian obosise de bântuit cu armata sa și avea nevoie de odihnă. Iar Dacia era un paradis încă
nedescoperit. După ce îți fac podul, a spus Apollodor, aduni armata de pe te miri
unde, nu trebuie să fie cine știe ce soldați, știu eu pe unii din orașul meu, Damasc, sunt acum ai nimănui și mai sunt și blestemați să bântuie, căci ei poartă pecetea păcatului taților lor care au dus la bună îndeplinire uciderea unuia care își spunea Fiul lui Dumnezeu.”
Procopius din Cezareea sforăia și din gura lui curgeau bale, iar o mână îi
atârna la marginea canapelei ca și cum ar fi murit. Dio Cassius s-a oprit din
povestit, pentru că, deși nu avea simțul măsurii, măcar nu dorea să își arunce
poveștile în neant. O poveste fără ascultător e ca o corabie fără port, rătăcește
fără să-și găsească liniștea. Pământul e plin de povești neascultate, iar Dio Cassius tocmai asta își dorea. Să fie ascultat.
Încet, întunericul și-a lăsat gândurile peste oraș și a început să țeasă în
mințile oamenilor fire care mai de care mai încâlcite. Procopius și-a cerut scuze și s-a retras spre apartamentul său pe care acum vreo câțiva ani i l-a decorat cu mâna lui chiar Apollodor din Damasc. Pentru că acesta nu făcea doar poduri sau apeducte, din când în când avea plăcerea să pună la punct câte un alcov. Lui Procopius îi făcuse un culcuș în care firea lui moale să se poată răsfață în voie și ferit de priviri, pentru că lui Procopius îi plăceau deopotrivă femeile și bărbații. Toată această neașezare a sa îi producea lui Apollodor o plăcută teamă și o nemaiîntâlnita anticipare, care pentru el era mai dulce ca sexul. „Mă culc și eu, i-a spus Dio Cassius. Mi-e somn. Poveștile tulbură peste măsura.”
În zorii zilei următoare, Procopius și-a trimis soția și copiii înapoi la vila
lor din Roma și l-a invitat pe Dio la o plimbare prin pădurea rară de pini care se
așternea la picioarele dealului. O plimbare la umbra unor copaci face conversația
mai plăcută, inflexiunile vocii mai blânde, gândurile mai limpezi și mersul mai
elastic. E ca și cum o pala de oxigen regenerează bietul nostru creier, o lume de
sinapse, când coerent, când scurtcircuitat până la leșin.
Nisipul fin adus de vânt s-a așternut pe picioarele lor. „Într-o apă adânca și repede nu poți pune un picior de pod dacă nu o seci sau nu o deviezi, a spus Dio. Apollodor știa asta. Podul l-au ridicat cu greu în vreo doi ani. Nu am fost acolo, a continuat Dio. Am auzit doar. Cert e ca după toată tevatura cu adunarea armatei, Apollodor și-a dat seama că acei rătăcitori din Damasc nu aveau habar să bată doua cuie, darămite să ridice un pod pentru gloria noii provincii romane. Și se mai spune că de pe malul celălalt, dacii cei bărboși se țineau cu mâinile de burtă ca să nu se strice de râs, văzând așa hal de organizare. Stivele cu pietroaie și lemne gata tăiate erau aduse de carele cu boi tocmai de la Roma, iar piroanele și frânghiile veneau din Damasc, acolo avea Apollodor relații și le luase la un preț bun, restul de bani băgându-i în buzunar sau într-o vilă personală. În fine, obiceiurile astea nu se vor schimba nicicând, prevăzu Dio viitorul. După cum știi bine cititorule, anume trăsături ale firii omenești rămân aceleași indiferent de epocă.
Cum-necum, au ridicat podul iar Apollodor vrând să-si facă un titlu de glorie din asta, l-a invitat pe Traian să vină și să-l inaugureze, trecând cu armata pe partea cealaltă a malului. S-a pregătit și un cort de gală pentru împărat și o petrecere pe cinste pentru așa un eveniment. Traian nu a venit. Lehamitea ce-l cuprinsese era mult prea mare. A trimis în schimb o armată de elită, o adevărată mașină de război. Apollodor s-a simțit jignit. Mai ales că în sufletul lui nutrea și altfel de sentimente față de Traian, de multe ori privindu-i gâtul musculos și lăsându-se în voia imaginației ore în șir.
După ce a trecut podul armata lui Traian, Apollodor a pus pe câțiva dintre
protejații lui din Damasc să dea foc magnificei construcții, în semn de răzbunare.
În ziua aceea, tocmai venise de la Roma, o monedă mică cu efigia podului, bătută de Traian în cinstea evenimentului. Apollodor a cântărit modestul obiect și s-a
strâmbat când a văzut urâciunea aia de desen arcuit, gândindu-se la minunea de pod proiectat de el.
În timp ce armata lui Traian bântuia pe te miri unde, podul lui Apollodor ardea cu flacără mare, până ce aproape nici o urmă de lemn sau piatră nu a mai rămas la locul ei. Un singur picior, se poate vedea și azi, stă falnic pe un mal al Istrului. E tocmai acel picior de pod pe care îl construise piatră cu piatră, așa de amorul artei, chiar Apollodor.
Despre armata lui Traian nu se mai știe nimic. Nici despre acea nouă provincie romană, acel paradis terestru, nu s-a mai vorbit. Legendele spun că nici nu ar fi existat.
Soarele apunea lent, lăsând o dâră roșie ca focul, pe care Procopius și Dio
înaintau leneș.



Dosar de patrimoniu, 14mai 2017, Bogdan Visan in dialog cu Alina Gherasim despre pictorul Marin Gherasim



Niște cercetători americani au descoperit…

Alina Gherasim 2017

Niște cercetători americani au descoperit…

Cu taxiul merg des. Într-o zi am avut parte de o fază neplăcută. Tot drumul, șoferul s-a holbat la mine uitându-se în oglindă. Vă dați seama cât eram de speriată. Să conduci mașina fără să te uiți în față. Dar de ce naiba mă privea așa atent? M-am uitat discret într-o oglindă mică de buzunar. Nu aveam nimic în neregulă de data asta.
Mi se întâmplase odată, când mă grăbeam spre o recepție, să mă dau cu ruj în mașină. Primele priviri pe care le-am întâmpinat la acea serată, m-au lămurit că ceva era grav. Mi-am cerut scuze că am nevoie să powder my nose cum se spune prin filme și am tulit-o la toaleta femeilor. Priveliștea era demnă de tot râsul. Un roșu bogat îmi înflorise în afara granițelor naturale ale gurii, făcându-le să fie demne e invidia unor împătimite de botox. Aș fi putut să brevetez acea tehnică rapidă pentru niște buze de vis. M-am rezumat să mă șterg bine cu niște hârtie igienică și să revin în societate.
Taximetristul ăla chiar mă enerva. Eu nu i-am făcut nimic. Ce are cu mine? I-am pus câteva întrebări legate de niște clădiri din fața lui, poate înțelege mesajul și se uită în față, la drum. Degeaba. El răspundea uitându-se tot la mine. Din când în când, extrem de rar, mai arunca câte un ochi spre stradă. Îi era suficientă, după cum se pare, acea fracțiune de secundă. Nici măcar nu avea GPS. Ar fi fost o explicație. Să conducă după auz. Dar dacă e orb? Mi-a trecut și asta prin cap. Doamne iartă-mă, ce nebunie. Un șofer de taxi orb. Poate din cauză că nu e vegetarian. Cine știe? Am citit undeva că atunci când halești animale de fapt le iei și frica de moarte. Totuși, după mine, asta e o teorie părtinitoare. Ce, plantele nu au și ele suflet? Dacă pui muzică simfonică într-o încăpere cu flori în ghiveci, aceasta le face să crească mai frumos. Mă gândesc la bietul morcov, galben de spaimă că va fi tăiat pentru supa de legume. Ce barbarie! Cine știe ce planuri își făcuse pătrunjelul cu rochița sa dantelată, poate că nu avea chef să orneze salata ta complet nereușită, făcută după rețeta de la mama-soacră. Eu cred că plănuia să meargă la o recepție împreună cu țelina grăsună și ușor picantă și cu gulia cea dulce și zemoasă ca un măr. Mă mai gândesc și la roșia pentru salatele vegan. Aia cu ce a greșit? Când o străbate cuțitul și-i lasă zeama plină de semințe să curgă pe blatul tău negricios de la bucătărie, cum e? Atâtea roșii mici s-ar fi putut naște dacă semințele ajungeau în pământ și nu în gura ta, vegan nemilos!
Prima la dreapta, apoi o șicană la stânga și am ajuns. De câte ori trec pe lângă clădirea asta îmi vine, nu știu cum să vă explic, îmi vine să râd. Are o fațadă haioasă foc. Îmi aduce aminte de cineva. Eu am înțeles că vă e mai ușor să conduceți cu fața spre mine, nu știu cum naiba reușiți, dar, mă rog, e meritul dumneavoastră. Vă rog să fiți atent că în curând ajungem. Gata, am ajuns!
În blocul acesta locuiesc cu chirie de vreo trei ani. Lucrez într-o agenție de publicitate. Mi-a plăcut munca asta în momentul în care am constatat că anumite nevoi ale omului sunt chestii create. Nu sunt naturale. Adică, în clipa în care unii au decis că puți, ți-au oferit și soluția. Deodorant. Zilnic. Vă dați seama ce vânzări! Nimeni nu și-a pus problema că vreme de mii de ani nici un om nu se simțea prost că transpirația corpului său mirosea rău. Am urcat cu greu cele patru etaje, nu-mi place să merg cu liftul. Nu au mai zugrăvit de multă vreme casa scării. Sunt niște pete uriașe pe pereți, urme de la inundații. Îmi place aici. Îmi plac locurile mai dărăpănate. De aia sunt tristă că proprietarii mi-au pus în vedere să-mi caut o locuință în altă parte. M-am obișnuit aici, știu fiecare gaură din pereți, fiecare colț de tapet desprins, petele de mucegai din baie pe care oricât le șterg, își recuceresc teritoriul umed. În baie nu am găsit oglindă. Nici nu am pus. Nu-mi trebuie. Am încredere în natură că face ea schimbările care sunt necesare. Totul pe lume are un sens. Pământul se plimbă doldora de vii și morți prin univers. Are un traseu precis.
Cât de ghinionist poți să fii ca să nimerești de două ori același taximetrist? Da, cel care se holba la mine tot drumul. De data asta după ce s-a uitat în ochii mei, a plecat privirea cu un soi de tristețe încărcată de vină. Oare ce o fi în sufletul lui? Nu am îndrăznit să-l întreb. Nici eu nu aveam chef de conversație, eram stresată că trebuie să-mi găsesc alt apartament și nu-mi plăcea nimic din ce văzusem. Doar garsoniere cochete ce dau spre mici grădini, cu bovindouri din care zâmbesc mușcate roșii, cu camere mari și luminoase decorate cu tapet în culoarea lavandei. Cu bucătării complet utilate, pline de cuțite tăioase și site impecabile prin care nu a trecut vreodată vreun morcov ca lumea. În aceste locuințe băile nu au mucegai, faianța e prea albă si toate, dar absolut toate au oglindă. Nu-mi plac. Parcă nu mai am ce face dacă totul e frumos aranjat. Caut o garsonieră undeva unde e și curte interioară. Vreau să văd de la mine de pe canapea pe vecina de vis a vis cum cântă la clarinet, sau pe vecinii de la doi, ea cu bigudiuri în cap iar el cufundat până peste urechi în ziarul de alaltăieri ca să nu fie obligat să o privească. Deși, au și bigudiurile farmecul lor. Nu poți fii toată ziua ca scos din cutie. Sunt momente în care e bine să arăți prost.
Mi-e groază să mă mut. Am atâtea lucruri de pus în cutii. Nu știu cum naiba le-am tot adunat. Unde o să le pun? Garsoniera pentru care am bătut palma e așa de mică încât mă gândesc serios dacă merită să mă mut. Veți spune că sunt nebună. Cea mai tare parte e baia. Nu are oglindă, bineînțeles. Am să postez pe Facebook câteva selfiuri. În drum spre noua mea locuință, am citit în grabă un articol scris de niște cercetători americani care au descoperit că treaba asta cu selfiurile e de fapt o boală psihică. Are și stadii, ca orice boală. Faza ușoară e când faci poze și nu le postezi, faza medie e când faci două-trei poze pe lună și le postezi, iar faza gravă e aia în care te pozezi la tot pasul și postezi cu frenezie. Hei, nu ai înțeles că nu are nimeni nevoie de mutra ta cu buze botoase și fundaluri aleatorii? Chiar așa. Parcă taximetristul de azi a fost mult mai simpatic. Când am ajuns în fața blocului unde mă mut, s-a oferit să mă ajute să car din cutii. Nu-mi dau seama dacă a fost amabil sau a făcut-o din milă, nu contează. Garsoniera mea e la doi.
Parcă s-a întețit totul în jurul meu. Nu știu ce să mai fac. Taximetristul care m-a ajutat să urc cutiile, m-a cerut de nevastă. Așa hodoronc-tronc. Și eu care credeam că nu fascinez destul pe cei din jur. Nici lui nu-i plac oglinzile, ca să vezi. Am ieșit în parc de vreo două trei ori. Să vorbim. Să ne cunoaștem mai bine. În efemerul acestei lumi, mi-am zis, în fine, hai s-o fac și pe asta. O să stăm la el după căsătorie. Garsoniera mea de la doi e prea mică. Am fost să vizitez cartierul în care vom sta. Îmi place că la nici douăzeci de metri de la ieșirea din blocul nostru e un supermarket cu de toate. Adică toate nimicurile de care am nevoie zilnic. Au și pasta de dinți pe care o folosesc eu. Îmi place că e albă și are niște cristale minuscule și abrazive care îți lasă dinții lună. Viitorul meu soț mi-a promis că o să am un dulăpior numai al meu să-mi pun toate lucrurile mici. Mi-a mai spus că mama lui are obiceiul să umble prin lucruri. De aia o să pună foarte sus dulapul cu pricina. Iar pentru mine o să ia o scară pe care o vom ține în debara. Dacă mamei soacre nu o să-i placă albul dinților mei? Sau machiajul? El mi-a spus că o dată pe săptămână, ea o să vină să doarmă la noi. E un obicei neînsemnat pe care nu merită să-l stricăm. A, și mai e ceva. Ei îi place să gătească cu un zahăr special pe care îl pune în toate mâncărurile. E bine să ne prefacem că ne place chiar dacă nu e așa. Sunt doar câteva chestii, mi-a spus el. O să te obișnuiești, ai să vezi. Primul impuls a fost să mă duc direct la supermarketul de lângă noi și să verific dacă există acest zahăr și să-l cumpăr preventiv. Ieri el m-a adus cu taxiul să vedem apartamentul lui cu două camere, baie și bucătărie. Mi-a plăcut dormitorul nostru, mă rog, patul e acoperit cu o chestie de culoare incertă, un fel de hârtie creponată aruncată în viteză peste o pernă umflată. Pereții sunt de un alb crem, iar pe tavan, pe la colțuri sunt urme de mucegai. Probabil că e de la umezeală. Nu mă deranjează. V-am zis că nu-mi plac casele impecabile. În sufragerie este un fotoliu pliant care parcă a fost scos din lada de gunoi a unui adăpost pentru persoane fără domiciliu. Pereții au aici urme de la mai multe inundații. De pe geam se vede în curtea interioară. Exact ce mi-a dorit. Sunt o groază de geamuri vis-a-vis, am ce studia, mai ales seara când se aprind luminile prin case. El mi-a spus că noi o să dormim pe fotoliu când vine maică-sa în vizită. Nu-i o problemă, nu? Ia să vedem bucătăria. Am găsit acolo o masă frumoasă din lemn masiv și patru scaune din plastic mov, așa îi plac mamei, nu le schimbăm, nu? Mobila de bucătărie umplea aproape tot spațiul de nu mai vedeai pic de perete. Pe un blat de culoare neagră se găseau multe cuțite pe care ghiceai meniul la care participaseră și un teanc de farfurii șterse cu șervețelul. Le spală mama când vine, zice el. Păi cum?, zic eu, că doar nu vine zilnic. Uneori vine și zilnic, mă lămurește el. Piața e foarte aproape. Îmi place să merg pe jos și să casc gura la vitrine. Nu caut ceva anume, dar aș vrea să îmi cumpăr chestii cu care să decorez noua mea locuință și care să mă reprezinte pe mine, nu pe mă-sa. O să iau o pătură de culoare roșie, o glastră albastră și o noptieră pe care să-mi țin cărțile preferate.
Când am ieșit din magazinul cu pături și perne de lângă garsoniera mea de la doi, am nimerit într-o baltă. Nu ploua. Tipul în salopetă albastră de peste drum udase strada. Ah, cât îmi place. Într-un oraș care se respectă, străzile ar trebui să aibă mereu caldarâmul ud. Arată foarte bine așa și emană un miros proaspăt. Îmi dă senzația că sunt un turist în propriul meu oraș. Ia să văd pe hartă, unde merg azi? Ies în mijlocul drumului, ca la New York și flutur mâna după un taxi. Tipul în salopetă mi-a zâmbit sau mi s-a părut mie? Astăzi pentru prima oară după mulți ani mi-a făcut plăcere să mă uit în oglindă. În baia mea mică din garsoniera de la doi.
Cercetătorii americani au descoperit că e bine să-ți cari singur cutiile cu lucruri atunci când te muți într-o locuință nouă.