Ritmuri de fado, adânci, cu naturalețe de Simona Constantinovici


În peisajul literaturii de la noi, Alina Gherasim este o prozatoare atipică, surprinzătoare, care îmbină, pe spații narative mici, fragilitatea cu forța, stilul exuberant cu cel sobru, atins, la răstimpuri, de undele umorului bine temperat. Face parte din paradigma artiștilor plastici postmoderni, care simt acut nevoia să se exprime și-n scris. Prin Colonia de cormorani, un volum de povestiri incitant, format din 21 de piese, demonstrează, încă o dată, că nu va renunța defel la această pasiune.

Sub spectrul unor evenimente care bulversează lumea contemporană, sub clopotul terorii instituite de șirul atentatelor care au avut loc în aeroportul de la Istanbul, în gara de la Madrid ori într-un restaurant parizian, se desfășoară povestirea primă, care dă titlul întregului volum, Colonia de cormorani. Personajele sunt prinse în turbionul unei realități care calcă apăsat pe logica destinelor. Cu ochiul vigilent al artistului, obișnuit a surprinde filigranatele detalii ale realității, cu accentuată poftă de a povesti ce vede și aude, asemenea unui corespondent de război, Alina Gherasim reînnoadă, cu alte unități de măsură, de această dată, traiectul povestirilor cuprinse, acum un an, în primul său volum de povestiri, Femeia-valiză.

În textele sale, de obicei, se vorbește/ gândește mult, orchestrat, misterios, ca-ntr-o cuvă, înăbușit, cu perna la gură, parcă. Uneori, discursurile se suprapun, mai multe voci se intersectează, creând iluzia unei comunicări armonioase, augmentând, în fapt, incapacitatea de a trăi comme il faut. Frazarea, cu mărcile clare ale oralității și discontinuității discursive, imită fâlfâitul greoi de cormorani. Macabrul se instalează rapid, taie firul idilicelor începuturi de sens, amalgamatelor viețuiri.

Povestiri-bestiar le-aș numi, pentru că apar păsări, animale, mereu, în structura lor. Cormorani, urși, pisici, șoimi. Personajele sunt familiarizate cu prezența acestora. Le monitorizează cadențele, intră într-o relație stranie cu ele. Adesea, descoperim povestiri cu frison, ritm, tâlc de basm. O pană de păun pierdută devine pretext al unei căutări de sine, cum se întâmplă în povestirea Kai, continuare sau doar referire postmodernă la un basm de Hans Christian Andersen, după cum ne sugerează motto-ul. Kai e numele unui băiat de poveste, cu ciob în ochi, la propriu, ajuns fabricant de lampioane, într-o lume care preferă contrastele și tonurile sufletești adânci.

Apar, la tot pasul, întrebările retorice, interogațiile-ecou, acele prelungi mirări în fața a ceea ce se întâmplă, totul fiind adresat unui public intuit de autoare, partener discret în țeserea poveștii. Ca la teatru, se adresează, așadar, unui spectator, îi cere părerea, dar îl și conduce prin lumi doar de ea știute. Povestirea pare deschisă pentru cei dispuși să viziteze unghiuri narative noi, în doze de suprarealism autentic. Oralitatea primează, acel ton natural, neprelucrat. E o tehnică la care Alina Gherasim nu renunță ușor. E arma de atac, punctul forte în detectarea ariilor de narativitate pe care realitatea le ascunde.

Fină observatoare a rutinei orașului, cunoscut sau necunoscut, autoarea se comportă ca un veritabil reality watcher, care sesizează și notează fluxul și refluxul complexelor mișcări interioare, ale vieții sufletești, psihice. Între real și ficțional, povestirile se încarcă permanent cu materia observațiilor subiacente. Povestirile debutează, adesea, ca o simfonie wagneriană și se termină-n tonuri calde, în pagini inundate de optimism, visare cu ochi deschiși, umor, pe alocuri.

Tipologii umane diferite, extrase din multele călătorii, construiesc microuniversuri în carte. Fiecare povestire, de altfel, funcționează ca un microunivers, ca o capsulă narativă, cu, de cele mai multe ori, mecanisme fine și relativ simple de comunicare cu exteriorul. Femeia de serviciu, bodyguardul, portarul, birdwatcherul, grădinarul, jurnalistul, lampionagiul, prostituata, trainerul liber profesionist, imagini pregnante ale unei lumi în plin proces de derulare, cu fadoarea, cu măreția, cu slăbiciunile ei.

Finalul, scurt și percutant, delimitat de restul textului, e întotdeauna punctul în care se năruie instinctual, se, cu grație, pulverizează conținutul povestirii, ca și când, după contemplare, artistul simte nevoia să-și strivească, să anuleze, cât mai sigur cu putință, porii încă deschiși ai creației. Cu accente de realism magic, ca-n povestirea cu grădinarul care dă foc, la final, grădinii unde lucrează, cu secvențe năucitoare dintr-o lume portugheză care seamănă atât de bine cu a noastră, cu suișuri și coborâșuri pe pantele narativității, ca-n basmele clasice, Alina Gherasim scrie natural. Simplitatea e atuul său, inhibarea oricărei sofisticării stilistice.

Aflăm că, printre favoriții autoarei într-ale scriiturii, se numără imbatabilul Truman Capote, cu prozele sale scurte. Preferința merge și înspre literatura japoneză, cu care autoarea are în comun grija pentru captarea sensurilor interioare. Apare, la un moment dat, în povestirea Ceai sencha cu gust de ceapă, referirea la o scriitoare fictivă, un alter ego, probabil, Emiko Takashi, și la scenele erotice din romanele sale. Alina Gherasim sondează relațiile de cuplu, le demască punctele slabe, multe întâlnite invariabil, în toate căsniciile, acele mici aspecte care, prin repetare asiduă, consumă energiile și sfârtecă dureros relația.

Meciul de tenis e povestirea care răvășește, poate, cel mai mult. Cu Luca, băiețelul atins de-o boală rară, tratat în străinătate. În contract era stipulată o clauză: părinții să participe, pe timpul fiecărui tratament, la câte un meci de tenis de mare șlem, ei nefiind cunoscători ai fenomenului sportiv. Tragic final, în care părinții, după moartea copilului, continuă să meargă la meciuri, ca pentru a nu rupe acel fir subțire de legătură între ei și Luca: ”Încă un turneu de tenis, încă o destinație. Australia. Galați-Melbourne. Mișto traseu. De data asta, Lidia și Marius s-au dus doar pentru meciuri. Le-au intrat în sânge. Acolo e vară. În țara de la antipozi.”

Cea mai scurtă povestire, Cotele apelor Dunării, e o demonstrație de scriitură fortificată prin iterație. Sunt concentrate, aici, ca-ntr-un miez de nucă verde, toate viitoarele arome ale unor povestiri ce încă nu au fost scrise. ”Bunica Elena îi spunea lui Vlad să-și vadă de școală, să vorbească frumos și să nu se înhăiteze cu toți derbedeii. Tu ai cap bun, măi, Vlade. Vezi să nu te irosești ca Toma a lui Petre din capul străzii, îi spunea ea, în timp ce frământa aluatul moale ca o mână de copil. La radio se auzeau cotele apelor Dunării. Uf, apele astea o luaseră pe mama lui Vlad când el avea doi ani. Plecase cu o barcă, cu niște prieteni. Apoi, tatăl lui fugise în Serbia, pentru o viață mai bună. Le-a spus bunicilor că-l lasă pe cel mic până își face un rost pe acolo. Apoi, vine să-l ia. Nu a mai venit.”

Într-o combinație paradoxală, de cinism, tristețe, amar-absurd și voie bună, povestirile Alinei Gherasim prind viață ca niște ikebana, când ample, cu vârful întins curajos spre înalt, când minimaliste, aerate, după cum realitatea își construiește sensurile, după cum, arborescent și discret, gândul bate.

(required)

(required)