Podul lui Apollodor – povestire

Podul lui Apollodor

scrisă pe vapor spre Paros și pe insulă, undeva lângă mare și lângă doi palmieri, sau două picioare de elefant, dacă e să credem povestea.

prusacului meu

Procopius nu credea o iotă din ce spunea el. Cassius stătea într-o rână pe canapeaua din lemn de Patras acoperită cu o blană de panteră și se dădea mare cu
poveștile lui, pe care nici copiii lui Procopius nu le mai credeau. Dio Cassius bătuse lumea în lung și-n lat și adunase de acolo atâta experiență pe care nu i-o
punea nimeni la îndoială, pentru că deh, nu fusese nimeni cu el pe acele meleaguri,
deci nu aveau cum să-l contrazică. Nici nu ar fi avut cum să spună că ar fi fost
altcumva, pentru că Dio devenea nervos când nu era crezut.
Procopius se scobea în dinți și scuipa pe jos resturi ale unui festin ce se
dovedise copios și privind după culoarea și consistenta scuipatului, chiar
apetisant. „Cum era podul ăla, măi Cassius?”, întrebă leneș Procopius din Cezareea. Nu că l-ar fi interesat neapărat răspunsul, dar era ferm convins că în acest fel îl stârnea pe Dio Cassius să povestească iar el putea să-și continue nestingherit scobitul în dinți, treabă foarte relaxantă într-o după amiază toridă. „Pe Traian l-am cunoscut, a zis Dio, a dat mâna cu mine și nu s-a șters pe toga sa din lână albă ca laptele și fină, țesută de douăzeci de sclave nubiene cu pielea de abanos. Mirosul lor de ambră se topise în firele materialului și se amesteca cu uleiurile cu care împăratul Traian își ungea brațele puternice și pieptul de bronz perfect epilat. În taina anatomiei sale, se ascundeau cicatricile obținute în numeroase războaie. Acolo, uleiurile se ascundeau și formau minuscule băltoace ca niște rezerve pentru zile grele. Traian e un bărbat adevărat. Pot să spun asta cu mâna pe inimă. Podul nu a fost ideea lui. Când a venit la el Apollodor să-i propună năstrușnica idee, împăratului i s-au încordat mușchii gâtului în așa hal încât umilul sau servitor Ambrozius l-a rugat să mai stea așa câteva secunde ca să-l cheme pe făuritorul de monede. Gâtul lui Traian arăta perfect în lumina crepusculară. Apollodor i-a promis că o sa aibă succes cu campania lui din Dacia, vezi doamne că o să poată trece peste Istru, fluviul acelor bărboși plini de curaj. Apollodor arăta
fix ca o vrăjitoare cu globul în mână când prezicea viitorul armatei lui Traian.
Bine, îi cucerim și apoi ce facem?, a întrebat împăratul într-o clipă de îndoială,
așa cum i se mai întâmpla de când fusese nevoit să părăsească Spania lui dragă. Păi cum ce?, se miră Apollodor. Faci cea mai frumoasă provincie romană din câte există. Nici nu costă prea mult toată chestia asta, a continuat Apollodor observând ca un oriental ce e, fiecare nuanță din micro expresiile lui Traian și citindu-i gândurile care duceau toate către același lucru: lehamitea. Traian obosise de bântuit cu armata sa și avea nevoie de odihnă. Iar Dacia era un paradis încă
nedescoperit. După ce îți fac podul, a spus Apollodor, aduni armata de pe te miri
unde, nu trebuie să fie cine știe ce soldați, știu eu pe unii din orașul meu, Damasc, sunt acum ai nimănui și mai sunt și blestemați să bântuie, căci ei poartă pecetea păcatului taților lor care au dus la bună îndeplinire uciderea unuia care își spunea Fiul lui Dumnezeu.”
Procopius din Cezareea sforăia și din gura lui curgeau bale, iar o mână îi
atârna la marginea canapelei ca și cum ar fi murit. Dio Cassius s-a oprit din
povestit, pentru că, deși nu avea simțul măsurii, măcar nu dorea să își arunce
poveștile în neant. O poveste fără ascultător e ca o corabie fără port, rătăcește
fără să-și găsească liniștea. Pământul e plin de povești neascultate, iar Dio Cassius tocmai asta își dorea. Să fie ascultat.
Încet, întunericul și-a lăsat gândurile peste oraș și a început să țeasă în
mințile oamenilor fire care mai de care mai încâlcite. Procopius și-a cerut scuze și s-a retras spre apartamentul său pe care acum vreo câțiva ani i l-a decorat cu mâna lui chiar Apollodor din Damasc. Pentru că acesta nu făcea doar poduri sau apeducte, din când în când avea plăcerea să pună la punct câte un alcov. Lui Procopius îi făcuse un culcuș în care firea lui moale să se poată răsfață în voie și ferit de priviri, pentru că lui Procopius îi plăceau deopotrivă femeile și bărbații. Toată această neașezare a sa îi producea lui Apollodor o plăcută teamă și o nemaiîntâlnita anticipare, care pentru el era mai dulce ca sexul. „Mă culc și eu, i-a spus Dio Cassius. Mi-e somn. Poveștile tulbură peste măsura.”
În zorii zilei următoare, Procopius și-a trimis soția și copiii înapoi la vila
lor din Roma și l-a invitat pe Dio la o plimbare prin pădurea rară de pini care se
așternea la picioarele dealului. O plimbare la umbra unor copaci face conversația
mai plăcută, inflexiunile vocii mai blânde, gândurile mai limpezi și mersul mai
elastic. E ca și cum o pala de oxigen regenerează bietul nostru creier, o lume de
sinapse, când coerent, când scurtcircuitat până la leșin.
Nisipul fin adus de vânt s-a așternut pe picioarele lor. „Într-o apă adânca și repede nu poți pune un picior de pod dacă nu o seci sau nu o deviezi, a spus Dio. Apollodor știa asta. Podul l-au ridicat cu greu în vreo doi ani. Nu am fost acolo, a continuat Dio. Am auzit doar. Cert e ca după toată tevatura cu adunarea armatei, Apollodor și-a dat seama că acei rătăcitori din Damasc nu aveau habar să bată doua cuie, darămite să ridice un pod pentru gloria noii provincii romane. Și se mai spune că de pe malul celălalt, dacii cei bărboși se țineau cu mâinile de burtă ca să nu se strice de râs, văzând așa hal de organizare. Stivele cu pietroaie și lemne gata tăiate erau aduse de carele cu boi tocmai de la Roma, iar piroanele și frânghiile veneau din Damasc, acolo avea Apollodor relații și le luase la un preț bun, restul de bani băgându-i în buzunar sau într-o vilă personală. În fine, obiceiurile astea nu se vor schimba nicicând, prevăzu Dio viitorul. După cum știi bine cititorule, anume trăsături ale firii omenești rămân aceleași indiferent de epocă.
Cum-necum, au ridicat podul iar Apollodor vrând să-si facă un titlu de glorie din asta, l-a invitat pe Traian să vină și să-l inaugureze, trecând cu armata pe partea cealaltă a malului. S-a pregătit și un cort de gală pentru împărat și o petrecere pe cinste pentru așa un eveniment. Traian nu a venit. Lehamitea ce-l cuprinsese era mult prea mare. A trimis în schimb o armată de elită, o adevărată mașină de război. Apollodor s-a simțit jignit. Mai ales că în sufletul lui nutrea și altfel de sentimente față de Traian, de multe ori privindu-i gâtul musculos și lăsându-se în voia imaginației ore în șir.
După ce a trecut podul armata lui Traian, Apollodor a pus pe câțiva dintre
protejații lui din Damasc să dea foc magnificei construcții, în semn de răzbunare.
În ziua aceea, tocmai venise de la Roma, o monedă mică cu efigia podului, bătută de Traian în cinstea evenimentului. Apollodor a cântărit modestul obiect și s-a
strâmbat când a văzut urâciunea aia de desen arcuit, gândindu-se la minunea de pod proiectat de el.
În timp ce armata lui Traian bântuia pe te miri unde, podul lui Apollodor ardea cu flacără mare, până ce aproape nici o urmă de lemn sau piatră nu a mai rămas la locul ei. Un singur picior, se poate vedea și azi, stă falnic pe un mal al Istrului. E tocmai acel picior de pod pe care îl construise piatră cu piatră, așa de amorul artei, chiar Apollodor.
Despre armata lui Traian nu se mai știe nimic. Nici despre acea nouă provincie romană, acel paradis terestru, nu s-a mai vorbit. Legendele spun că nici nu ar fi existat.
Soarele apunea lent, lăsând o dâră roșie ca focul, pe care Procopius și Dio
înaintau leneș.

(required)

(required)