Marinarul

Alina Gherasim
Nordkirchen, septembrie 2017

Marinarul

Marinarul s-a trântit pe pat ca un animal cu bocancii în picioare și salopeta șiroind de apă. Ce noapte! Mirosea a pietre ude și a mare mohorâtă. Când l-a întâlnit pe Anghel la pupa, i s-a părut că acesta l-a evitat, e ușor să eviți pe cineva pe un vapor, te faci că ai treabă și gata. Chiar ai treabă. Mai ales pe furtună. Ce noapte! Când pică stelele căzătoare nu se aude nimic. Sunt mute.
În satul lui nu putea spera la o viață mai bună. Acolo toți bărbații erau tâmplari. Știți cum se spune, că o meserie se transmite din tată în fiu. La un moment dat toți sătenii aveau aceeași ocupație și asta chiar era o problemă. Paul voia să se facă marinar, vaporean cum îi plăcea lui să spună. Să nu atingă uscatul luni în șir și să care cu el doar o bocceluță cilindrică cu dungi albastre și albe legată cu un șnur care aduce a odgon. Paul era înalt și bine făcut deși nu mergea la sală. Suia și cobora dealurile de lângă satul lui. Uneori stătea în adâncul văilor și se gândea că e pe un fund de mare. Mirosul de fân proaspăt cosit îl înnebunea mai ales când printre ierburi se strecura câte o floare de nu-mă-uita. Atunci era jale! Marea, pe care nu o văzuse încă, dar pe care o adulmeca de la sute de kilometri, avea ceva blând și crud în același timp, nu știa exact ce.
Acum marea era ca o fiară încolțită între țărmuri egoiste. Se dădea la el cu furie și mugea când nu îl putea urma pe uscat. Țipa. Paul! Ce noapte!
În aeroport în drum spre Rotterdam, Paul își toca timpul vorbind la telefon cu un amic. Nu prea avea chef de plecarea asta. Amicul l-a lămurit că Johann căpitanul făcuse fițe și altă dată și că echipajul nu îl înghițea. Cică pe români nu-i suferă. Ce prostie! Păi, să-i sufere, fir’ar să fie, că acum lumea a luat-o alt în sens. Nu mai țin mutrele și nasul pe sus. O să fie vai de noi. Ești demodat, măi Johanne! Nu se mai poartă rasismul. Ia, uite aici pe facebook, scrie #rezist, vezi? Altele sunt amenințările acum. Potolește-te!
Pe culoarul ticsit al avionului înainta cu greu o fată brunetă tunsă scurt, îmbrăcată toată în kaki, purtând în spinare un gentoi, ca un soldat rătăcit printre civili. S-a așezat lângă Paul și a lăsat geanta pe culoar. Nu se poate. Trebuie să o puneți în compartimentul special de deasupra, a spus stewardesa supărată. Fata a fixat-o cu ochi goi, apoi s-a întors spre geam. Stewardesa s-a apucat să târască uriașa geantă ca pe un măgar îndărătnic. Paul s-a uitat la fată. Interesantă! Ce tupeu are. Sau poate că are ceva, a gândit el. Fata l-a privit. Apoi a scos o revistă din buzunarul scaunului din față, a frunzărit-o și cu un pix albastru pe care l-a scos cred că din mânecă, a desenat o mustăcioară pe poza lui Dalai Lama care trona peste un articol despre emigranți. Apoi fata a adormit. Paul a mai vegheat un pic și a adormit și el.
La coada de la pașapoarte, fata și-a pus pe cap vreo trei perechi de căști, a verificat buzunarele și nu erau puține, a strâns cureaua la ultima gaură și a aranjat mai bine pe umăr gentoiul. Paul a întrebat-o dacă are timp să fumeze cu el o țigară. Avea. După aia o să fumeze cu Vasile, partenerul lui de drum în majoritatea călătoriilor. Vasile era vaporean din tată în fiu. Fata și-a aprins o țigară electronică. Între rotocoalele de fum mai strecura și câte un icnet sau un geamăt.
După câteva săptămâni, Paul încă nu putea să uite ochii ei negri și suferinzi ca o ceată de sclavi în lanțuri. Nici mirosul ei de zahăr ars nu-l putea uita. Salopeta lui șiroia de apă și el zăcea în pat cu ochii pe pereți. În aeroport atunci o văzuse cu coada ochiului când se frăsuia în fața unei oglinzi. Mai era și mirosul prea sărat al mării. Fata nu putea fixa nimic cu privirea. Marea scuipa alge puturoase. Ea mirosea a zahăr ars și a mosc. Și valurile astea uriașe, de unde aduc atâta noroi? Cerul negru e o iluzie. Cerul nu există. Ea tremura ușor lângă el în avion. Tremura în somn ținută în brațe. Tremura și când făceau dragoste. Ce noapte! Cerul nu există.
În barul scund și cu miros de mucegai, aflat în apropiere de port, și-a făcut apariția un tip la vreo șaizeci de ani, slab, șchiopătând și lovind cu bastonul în podeaua de lemn. Purta o bluză vișinie pe gât și o jachetă din lână iar pe cap o șapcă neagră. A cerut barmanului un espresso și s-a așezat pe un scaun înalt, punând șapca lângă el pe tejghea. Printr-un geam deschis vuia vântul și se auzeau țipete de pescăruși. I-a făcut un semn barmanului care s-a sprijinit într-un cot și s-a aplecat spre el.
– Uite cum stă treaba, a început tipul. Nu-mi convine că le faci pe plac ălora. Partea asta de port e a mea, știi bine. Butoaiele mele de rom sunt convins că-ți fac cu ochiul…mai bine zi-mi de ce ai nevoie.
– Dar, bătrâne, tu dai rom prost, zis barmanul pe un ton moale.
– De ce zici asta?, s-a mirat tipul cu bluză vișinie.
– Mi-au spus clienții, n-am ce face, trebuie să le dau ce vor…înțelegi, Damian?, a zis barmanul.
– Pe naiba, s-a enervat Damian. Dă-le ceva bun! Am meu e de beste!
– Mă mai gândesc…, a zis barmanul în timp ce se întorsese deja cu spatele la Damian și aranja niște sticle pe un raft.
Damian și-a terminat espresso-ul și-a luat șapca și a ieșit pe ușă. Asta nu era vreme bună de purtat conversații în contradictoriu. Era și barmanul om, trebuia să trăiască și el cumva. Doar că Damian nu știa un lucru. Barmanul îl sabota nu numai cu romul. Voia să conducă partea aia de port în locul lui. Iar îndepărtarea lui Damian era iminentă. Sau mai bine zis moartea îi cam bătea lui Damian la ușă.

Paul s-a strecurat primul și a luat-o la picior în direcția orașului. Două luni pe vapor i-au cam ajuns. Acum vrea să pășească pe drept. Până în oraș o să se oprească să-și bea cafeaua de dimineață în barul New Moon de lângă port. A intrat tocmai când ieșea Damian. Umerii lor s-au atins. Paul și-a cerut scuze. În bar era liniștea aceea a începutului de zi iar de afară răzbăteau țipetele păsărilor furtunii. Mirosea a sare și a lemn ud. Paul s-a așezat la o masă de două persoane, a scos o brichetă și a aprins o lumânare pe care a găsit-o acolo. De obicei se spune cină romantică dar el avea chef de o cafea romantică la lumina lumânării. În nopțile negre de pe vas visa la asta. Și-a lăsat sacul greu pe podea. A scos mobilul și a scris ceva acolo. Câteva sunete metalice semnalau mesaje primite. Apoi nimic. Paul era neliniștit. S-a lăsat cu toată greutatea pe masă. Ce noapte! Nu-și putea scoate din minte năprasnica noapte de acum o lună. Valurile încă nu visau țărmul, vasul era în derivă, toată lumea era pe punte. Abia reușiseră să-i salveze pe cei patru naufragiați, negri ca noaptea, niște amărâți după straie, un vas de refugiați din Africa, așa spuneau ei într-o engleză stricată. Arătau ca dracu’, dar erau în viață. Vasul, sau mai bine zis cada gonflabilă cu care îndrăzniseră să înfrunte marea, se scufundase. Paul a mai scris un mesaj. Răspunsul era ceva nasol, după cuta adâncă ce i-a brăzdat fruntea. Ia mai dă-l dracului de telefon, și-a zis el și l-a trântit cât colo pe masă. Un băiat cu părul roșu ca Morcoveață, cartea lui preferată, i-a adus o cană imensă cu cafea aburindă. Cu aroma de arabica în nări am plecat de lângă iubita mea, dar uite că, după atâta vreme, mirosul ăsta îmi agită simțurile. Dacă era lângă mine îi prindeam gâtul cu o mână și cu cealaltă coboram printre sâni, pe pântecele alb spre despicătura ei umedă și apoi nu-i mai dădeam drumul chiar dacă mă implora sau mă ruga să mă opresc, sau nu, nici ea nu mai știa, așa era de fiecare dată când zorile ne prindeau ca pe niște furi.
– Pot să mă așez și eu? s-a auzit o voce de bărbat.
Era Damian, se întorsese. Era calm, de parcă intra pentru prima oară în bar și era curios să vadă ce decorații sunt pe pereți sau ce culoare de tapițerie au banchetele. Paul s-a uitat nedumerit la el. Erau atâtea locuri libere la mese. Dar poate că omului nu-i plăcea să stea singur, era de înțeles.
– Luați loc, a spus Paul pe un ton amabil.
– Dacă nu vreți să vorbim, e ok, să nu vă faceți griji, eu o să citesc un ziar.
– Ce beți?
Paul avea chef să-i facă cinste cu ceva.
– Un whisky!, a zis Damian. Pe vremea asta, nu-i prea devreme pentru o tărie…
– Nu vă scuzați…
– Damian mă cheamă…
– Cât aveți ceasul? Vă rog…al meu a stat iar la telefon nu vreau să mă uit, a zis Paul.
– Nouă și jumătate.
– Târziu…
– De ce ar fi…?, s-a mirat Damian.
– Paul mă cheamă. Ziceam și eu așa…
Damian a dat pe gât whisky-ul primit și a cerut din ochi altul.
– Pari preocupat, Paul…
– Uite-te și tu ce e afară…
– Un marinar ca tine nu știe frica. Încă un whisky, te rog, dacă nu te superi. Trei e un număr norocos.
Se simțeau bine unul lângă celălalt. Paul s-a ridicat de la masă și s-a dus la bar. A cerut barmanului să-i aducă lui Damian câte whisky-uri voia. Făcea cinste. Nu, nu sărbătorea nimic.
– Am să-ți zic un secret, a zis Damian. Dacă-mi permiți…
– N-am eu cui să-l spun, a căzut pe gânduri Paul.
– Uite, eu dețin toată partea asta de port, e a mea. O am de la tata, Cornelius, mare om a fost. Am și un depozit în care aduc cel mai bun rom din lume. Numai că barmanul de aici nu cumpără de la mine. Are pe unii, niște negri venetici, care spun că vin din țara romului, pe naiba, că nu există așa ceva. Ia rom de la ei.
– Păi întreabă-l și tu ce vrea…poate îl îmbunezi…., și-a dat cu părerea Paul. Trafic cu băutură se face demult.
– Nu vrei să te asociezi cu mine?, a ridicat ochii Damian. Era foarte serios.
– Așa…tam-nisam…nici nu mă cunoști…
– Pari un om bun…
– Ei, știi ceva, hai să-ți spun…te înșeli…nu sunt un om bun…am o groază de belele. Într-o noapte era să omor un om. Din greșeală, să ne-nțelegem. Nici nu știu de ce îți spun ție toate astea…
Ochii lui Paul era gri acum. În noaptea în care salvaseră naufragiații, se lăsase cu băutură. Unul dintre amărâții salvați a scos de nu știu unde o sticlă de rom, a deschis-o și a golit juma din ea dintr-o sorbitură. Ochii lui erau injectați, dar la ce te poți aștepta de la un om care abia scăpase de la înec, nu puteai să-i spui săracului să fie cumpătat. Nici marea nu fusese cumpătată. Paul băuse și el. Când te părăsește iubita bei sau bați te cineva. Cert e că sticla aia de rom parcă avea în ea toate vrăjile oceanului, toate blestemele piraților și alte chestii voodoo care le năuciseră mințile. Marea se mai liniștise și o făcuse cu multă ironie, parcă așteptase să le arunce naufragiații peste bord, apoi gata. Valurile zăceau cuminți sub apă, ale naibii, de parcă înainte nu săreau cât acolo să înghită totul în jur. La un moment dat naufragiatul salvat, Barba îl chema, a sărit la gâtul lui Paul. Așa, din senin. Cică i-a furat iubita. Barba ești beat! Stai jos! Taci!, a strigat Paul. Marea s-a umflat din senin. Parcă a luat aer în piept. Parcă cineva le-a tras preșul de sub picioare. Vaporul a căzut niște metri în gol. Sau așa li s-a părut. S-a pornit o furtună violentă. Barba l-a luat de gât pe Paul. S-au dezechilibrat și s-au rostogolit încleștați. Pe Barba l-au părăsit puterile, era epuizat. Paul continua să-l strângă cu putere. Șiroiau de ploaie și rămăseseră îmbrățișați ca doi iubiți care se iubesc și se urăsc, nici ei nu mai știu de ce. Anghel i-a despărțit.
– Vezi, a spus Damian, ești un om bun…
– Asta vrei tu să vezi…sau așa ești tu…prea bun…
– Vrei puțin rom?, s-a oferit Damian și a scos din buzunarul de piept al jachetei o sticluță mică cu licoare lividă.
– Mda…hai să gust, a zis Paul și ochii lui deveniseră și mai gri.
– Uite, mai gândește-te la treaba cu asociatul, nu e grabă, dacă vrei mă găsești aici, a zis Damian în timp ce scotea dintr-un portofel jerpelit o carte de vizită boțită, printată probabil acum vreo zece ani, sau mai bine.
Și-au luat rămas bun fără cuvinte și Damian a ieșit de ușă. De data asta, nu se mai întoarce.

(required)

(required)