Caterina a sosit agitată. Spunea că afară bate vântul foarte tare și are nisip în ochi și în gură. Și-a lăsat jacheta la cuier și a dat o tură prin bucătărie. Asta e marea ei plăcere de fiecare dată când vine la cantina bunului ei prieten Eduardo. Caterina nu mai e foarte tânără, are peste cincizeci de ani, dar se ține bine. Pasiunea pentru fado nu o are de multă vreme, la început a cântat așa într-o doară la petrecerea unui prieten. A rugat-o să încerce un cântec simplu cu versuri puține. Când cântă, Caterina își mișcă trupul într-un fel foarte ciudat. Parcă se chinuie să scoată sunetele, iar notele nu vin din gât, ci de undeva de departe ca și cum ar fi străine de ea și dau năvală să o chinuie. Cruz, partenerul ei de acum, cântă de parcă mai mult ar asculta-o. Eduardo i-a invitat în serile de vineri și sâmbătă să vină la cantina lui și să încălzească inimile musafirilor. Mulți sunt obișnuiți ai casei. Au mesele lor. Există un obicei al casei ca după ora 12 noaptea să se strângă mâncarea de pe mese. Se stinge lumina și se aprind lumânări mici în dreptul fiecăruia. Artiștii se pregătesc să cânte. O fac foarte lent, de parcă ar căuta ceva ascuns. Verifică scaunele pe care vor sta deși de cele mai multe ori cântă în picioare. Cine să-i mai înțeleagă. Pe lângă Caterina și Cruz uneori mai vine și Albert, sunt toți trecuți de prima tinerețe, au multe chestii în comun. Conversația e mult mai plăcută când ai subiecte asemănătoare. Altfel e ciudat, tu vorbești despre sărăcia de după război iar celălalt dă din umeri și ridică în slăvi tehnologia bluetooth. Cei trei cântăreți vorbesc foarte des despre ocean, despre pantele din Lisabona și despre praful acela fin fără de care nu pot trăi. E parte din vocea lor. Pe corzile vocale se plimbă nestingherite particule din epoca romana, se duelează pulberi maure și se intersectează cu câteva fire sfioase de nisip catolic. Peste toate freamătă și gem plecările. Acolo stă toată muzica. De fapt acolo s-a născut Fado. Unde pleacă cei ce pleacă? Să nu plece! Dar cine ești tu să-i ții?